Aer curat versus competitivitate

Data: 8-10-2014

foto-co2Toată lumea, dar, mai ales, Europa (şi, cu atât mai mult, România) se află în faţa uneia dintre cele mai importante dileme: să fim sănătoşi, dar să murim de foame, sau să avem ce mânca, dar să murim din cauza poluării? Pentru că, în esenţă, la această întrebare trebuie să răspundă întreaga omenire. Recent, la New York, a avut loc Summitului Naţiunilor Unite privind schimbările climatice. Reamintim, primul acord privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) a fost adoptat în anul 1999, fiind cunoscut ca Protocolul de la Kyoto; acesta prevedea reducerea emisiilor poluante cu 6% faţă de anul 1990. Pe baza acestuia, Uniunea Europeană şi-a asumat reduceri ale poluării mult mai mari, concretizate prin mai multe directive, cea mai cunoscută fiind „20-20-20” (până în anul 2020, toate ţările membre trebuie să-şi reducă emisiile de GES cu 20%, să-şi crească eficienţa energetică cu 20%, iar 20% din energia consumată să provină din surse regenerabile). Evident, toate acestea înseamnă investiţii şi subvenţii enorme, cu impact direct asupra preţului final al bunurilor şi serviciilor produse. Din păcate, principalii competitori ai Europei nu au „anchiesat” la aceste reduceri: SUA nici măcar nu sunt semnatare ale Protocolului de la Kyoto, iar China, deşi a semnat, fiind considerată ţară emergentă, nu trebuie să se supună prevederilor acestui Protocol. Astfel, Uniunea Europeană a rămas aproape singură „să se lupte” cu schimbările climatice, iar, din cauza costurilor, riscă să piardă competiţia globală cu principalii rivali, cu efecte directe asupra locurilor de muncă şi a nivelului de trai al europenilor. Şi, dacă ţări pentru Germania, Franţa, Marea Britanie au o economie şi o industrie avansate tehnologic, pentru ţări precum România, conformarea la condiţionalităţile de mediu are costuri enorme. Astăzi prezentăm exemplul Complexului Energetic (CE) Oltenia (CEO), copleşit de costurile „artificiale” introduse prin aplicarea legislaţiei de mediu, precum şi soluţiile găsite pentru diminuarea acestor costuri.

CE Oltenia a apărut în baza HG 1024/2011 şi are în componenţă termocentralele Turceni, Rovinari, Işalniţa, Craiova II, precum şi minele de cărbune ce le deservesc, alături de celelalte din fosta Companie Naţională a Lignitului Oltenia (CNLO). Capacitatea instalată pentru producerea energiei electrice este de 3.900 MW. Dacă, în principiu, CE Oltenia ar putea să producă 15-17, chiar 20 TWh pe an, anul trecut a trebuit „să se mulţumească” cu numai 12 TWh produşi. Principalul motiv: sursele regenerabile de energie, inclusiv hidrocentralele mari, care produc energie la costuri mult mai mici. În plus, producţia în microhidrocentrale, centrale eoliene şi fotovoltaice este subvenţionată prin certificate verzi, ceea ce a făcut ca, uneori, energia electrică produsă din surse regenerabile să se vândă şi cu 0,1 lei/MWh, în condiţiile în care costul de producţie la CEO ajunge la circa 184 lei/MWh.

Zeci de milioane de euro pentru certificatele CO2

Sigur, sunt o mulţime de probleme, începând de la productivitatea scăzută în minerit, cauzată şi de lipsa investiţiilor, de-a lungul timpului, pentru retehnologizarea echipamentelor şi de numărul încă mare al angajaţilor. Totuşi, o parte importantă din preţul final al energiei electrice vândută de CEO este reprezentată de costuri legate de conformarea şi îndeplinirea condiţiilor de mediu impuse de UE.

Pe lângă acestea, conform legislaţiei europene şi naţionale, producătorii de energie din surse poluante trebuie să achizitioneze un certificat de emisii de gaze cu efect de seră (CO2) pentru fiecare MWh produs pe cărbune sau un certificat pentru fiecare 2 MWh produşi pe gaze naturale.

Dacă, până la sfârşitul anului 2012, certificatele de emisii se acordau gratuit, începând cu anul 2013, conform directivei EU ETS, sectorul energiei electrice, responsabil de cea mai mare parte a emisiilor de CO2 din UE, este supus în întregime unui sistem de licitaţii pentru achiziţionarea certificatelor de emisii de CO2. “În temeiul Directivei revizuite EU ETS adoptate în 2009, 10 state membre au beneficiat de posibilitatea de a solicita derogări temporare de la regula potrivit căreia, începând din 2013, toate certificatele de emisii EU ETS vor fi vândute la licitaţie“, se arăta într-un comunicat al Comisiei Europene (CE).

România a obţinut aprobarea CE pentru alocarea, în continuare, a 71,4 milioane de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, cu titlu gratuit, pentru producătorii de energie electrică, în perioada 2013-2020. Reamintim, în perioada 2008 – 2012, sectorul energetic din România a avut alocate aproape 208 milioane de certificate de emisii gratuite. În prezent, chiar dacă se spune că aceste certificate CO2 se acordă gratuit, ele sunt, de fapt, plătite de către producătorii de energie, la un preţ mediu de tranzacţionare, stabilit de autorităţi, pe baza evoluţiei preţului din piaţa de certificate. Banii obţinuţi de statul român din vânzarea acestor certificate alimentează un fond special, din care se asigură finanţarea nerambursabilă a investiţiilor din Planul naţional de investiţii (PNI), în cuantum de 25% din cheltuielilor eligibile. Complexul Energetic Oltenia are patru investiţii eligibile în PNI.

De remarcat, datorită investiţiilor de mediu realizate, de la emisii de gaze cu efect de seră de 1,01 tone CO2/MWh, CEO a ajuns la 0,9 tone CO2/MWh, ceea ce înseamnă că, la o producţie de circa 15 TWh, trebuie să cumpere 13,5 milioane certificate CO2, dintre care o parte la preţurile stabilite de autorităţi, iar restul de pe piaţa liberă.

Astfel, Complexul Energetic Oltenia a plătit, la 1 iulie, 115 milioane de lei (circa 22 milioane euro) pentru certificatele de emisii aferente primei jumătăţi a acestui an. Pe întreg anul trecut, plata pentru certificatele CO2 s-a ridicat la 210 milioane de lei. Pentru certificatele „gratuite”, preţul de piaţă de referinţă stabilit de autorităţi la 1 aprilie 2013 a fost de 4,53 euro/certificat, iar la 1 octombrie 2013 – de 4,58 euro/certificat. Pentru prima parte a acestui an, preţul unui certificat CO2 a fost stabilit la 5,89 euro/certificat, iar preţul continuă să crească, în prezent fiind in jur de 6 euro/certificat.

Ceea ce înseamnă că, din preţul de vânzare a unui megawattoră produs în centralele CE Oltenia, circa 6 euro (aproximativ 25 – 26 lei) reprezintă preţul unui certificat CO2.

Cu toate că s-au plătit banii pentru certificatele „gratuite”, banii n-au ajuns la companiile cu proiecte aprobate în PNI (adică nici la CE Oltenia), pentru investiţii, pentru că nici până în prezent nu este funcţional mecanismul PNI!

Politica banilor ieftini

Pe de altă, în preţul final de vânzare a energiei trebuie incluse şi costurile aferente investiţiilor în diminuarea emisiilor poluante (desulfurări, reducerea NOx, pulberi etc).

În ultimii ani, CE Oltenia a investit 1,23 miliarde euro, iar, în perioada 2014 – 2020 urmează să mai investească încă un miliard de euro, cea mai mare parte fiind aferentă investiţiilor de mediu. De altfel, pentru a finanţa aceste investiţii, CEO şi termocentralele componente au apelat, de-a lungul anilor, la firme de avocatură, precum Şova şi Asociaţii, pentru a obţine condiţii mai bune de la bănci (de altfel, prin implicarea Şova şi Asociaţii s-au obţinut condiţii de creditare mult mai bune; de exemplu, costul împrumuturilor la Rovinari a fost la jumătate faţă de cele făcute de către statul român în aceeaşi perioadă). În plus, casa de avocatură „a făcut rost” şi de alţi bani pentru termocentrale: a reuşit să eşaloneze, pentru o perioadă de 5 ani, datoria de 82 milioane de lei pe care Rovinari o avea către Societatea de Închidere şi Conservare Mine (ICM) Tg. Jiu. În plus, au reuşit să scutească compania de la plata unor penalităţi în cuantum de 2,7 milioane de lei. Datoria nu era una nouă, ci data încă din anul 2004, când fosta CNLO a fost scindată şi s-au format complexurile energetice din Turceni, Rovinari, precum şi SNLO. De remarcat, lichidatorul judiciar al ICM ar fi urmat să pună sechestru pe conturile termocentralei Rovinari, pentru recuperarea creanţei.

Pe de altă parte, mai multe companii aveau datorii către termocentralele care acum aparţin de CE Oltenia. Chiar dacă (sau, poate, tocmai pentru că) erau companii deţinute de stat, Electrica, Hidroelectrica, Transelectrica erau printre cei mai mari datornici. Astfel, la sfârşitul anului 2007, Turceni avea creanţe de încasat în valoare de 49 milioane de lei, iar Rovinari – 12,7 milioane de lei. A fost necesară implicarea avocaţilor, astfel că, la sfârşitul anului 2008, creanţele Turceni coborâseră la 32 milioane de lei, iar ale termocentralei Rovinari – la 2,7 milioane de lei. După primul semestru din 2014, creanţele restante la Turceni sunt în valoare de 190.000 lei, iar la Rovinari – 50.000 lei.

Reamintim, avocaţii au fost desemnaţi în urma unor licitaţii, la care au participat mai multe firme de avocatură (8 la Rovinari şi 3 la Turceni), printre care Raţiu & Raţiu, Popovici & Asociaţii, Burchel & Asociaţii, Şova & Asociaţii, Muşat & Asociaţii, Boştină & Asociaţii, McGregor & Asociaţii, Ştefănică, Duţu & Asociaţii. O dată cu aderarea României la UE, în anul 2007, au trebuit demarate şi investiţiile de mediu, care se ridicau, la acea dată, la 320 milioane de euro pentru termocentrala Turceni şi alte 200 milioane de euro pentru Rovinari.

Astfel, chiar dacă a reuşit, inclusiv cu ajutorul avocaţilor, să obţină bani „ieftini”, care au limitat impactul asupra costurilor, preţul final de vânzare a energiei de către CE Oltenia este afectat simţitor de conformarea la legislaţia de mediu. În principiu, aproximativ 10 euro (circa 45 lei) în preţul final este reprezentat de costul certificatelor CO2 şi investiţiile de mediu. Fără aceste influenţe „artificiale”, preţul energiei ar fi fost de aproximativ 140 lei/MWh, cu care CEO ar fi putut să concureze cu succes pe piaţa internă şi regională.

Dar, cum aceste costuri trebuie incluse în preţ, CE Oltenia „se chinuie” pe piaţă. În consecinţă, vor trebui luate, în continuare, măsuri de reducere a costurilor.

Pe de altă parte, chiar şi la aceste preţuri mari, companiile din România sunt nevoite să achiziţioneze energia produsă de Complexul Energetic Oltenia (care asigură aproximativ 20% din necesarul intern de electricitate). Astfel, şi costurile de producţie ale consumatorilor se majorează din cauza preţului energiei electrice. Cum România are o industrie, în principal, energofagă (intensitatea energetică în România este aproape triplă faţă de media europeană), evident că şi preţul bunurilor produse aici sunt mai mari.

De altfel, aceasta este problema în toată Europa: conformarea la legislaţia de mediu scumpeşte produsele şi le face neatractive pentru cumpărători în comparaţie, de exemplu, cu cele americane sau chinezeşti.

În aceste condiţii, companii europene riscă să intre în faliment, cu consecinţe directe asupra şomajului, veniturilor bugetare şi nivelului de trai al cetăţenilor. De aceea, în prezent se pune problema de a alege între aer curat şi competitivitate!