Seceta ne aminteşte cât de important este cărbunele

Data: 22-07-2015

Sursa: focus-energetic.ro

   În aceste zile, cei mai importanţi producători de energie electrică sunt cei pe cărbune; asigură aproape o treime din necesarul de „lumină” al ţării! Motivul este cât se poate de simplu: seceta a făcut ca Hidroelectrica, cel mai mare producător din ţară, aproape să-şi înjumătăţească producţia (de la circa 4.000 MWh, hidrocentralele produc, în prezent, aproape 2.000 MWh).
Reamintim, în prezent asistăm la un adevărat „război” între sursele clasice de energie şi cele neconvenţionale/regenerabile. Nu numai la nivelul României sau al Europei, ci chiar la nivel planetar!
Ultima ediţie a Conferinţei Mondiale a Gazelor (WGC), care a avut loc, recent, la Paris, a avut o concluzie cât se poate de clară: pentru a diminua emisiile de gaze cu efect de seră şi, în consecinţă, pentru a limita schimbările climatice şi efectele acestora, este necesar ca gazele naturale şi regenerabilele să ia locul cărbunilor, cel puţin în producerea de energie electrică! Specialiştii susţin că, dacă 1% din producția totală de energie în termocentrale pe cărbune ar trece pe gaz, emisiile s-ar reduce cu mai mult decât dacă producţia de energie din surse regenerabile ar creşte cu 11%.
În prezent, producătorii europeni de electricitate pe bază de cărbune trebuie să achiziţioneze câte un certificat de emisii de gaze cu efect de seră (CO2) pentru fiecare megawatt produs. Acum, un certificat CO2 se tranzacţionează cu aproximativ 8 euro. Practic, la preţul energiei produsă în termocentrală, se adaugă preţul certificatului.
Pe de altă parte, şefii a 6 mari companii europene (BG Group, BP, Eni, Royal Dutch Shell, Statoil şi Total) au semnat o scrisoare deschisă adresată ONU şi guvernelor lumii, prin care cer taxarea “mai agresivă“ a emisiilor de gaze cu efect de seră, practic, „un impozit” pe cărbune.
Iar lucrurile nu se opresc aici! La sfârşitul anului, la Paris, va avea loc COP21, la care se aşteaptă ca statele lumii să ajungă la un acord privind continuarea Protocolului de la Kyoto. Astfel, se aşteaptă ca, la nivel mondial, să se ajungă la o nouă reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, ceea ce înseamnă noi condiţionalităţi de mediu pentru industrie şi, în special, pentru producătorii de energie pe bază de cărbune. Consecinţa: o nouă creştere a costurilor de producţie a energiei în termocentrale.
România nu ştie ce vrea
Dacă marile ţări occidentale şi-au anunţat intenţiile (Germania „se calează” pe gaze, Franţa – pe nuclear, SUA – pe o „combinată” gaze de şist – cărbune), dintre ţările europene ex-comuniste doar Polonia şi-a anunţat intenţia – de a nu renunţa la cărbune. România, în schimb, încă nu ştie ce vrea!
De fiecare dată, reprezentanţii autorităţilor de la Bucureşti au spus că poziţia României la COP21 va fi cea a Uniunii Europene. Dar cine împiedică România să aibă o poziţie în cadrul UE?!
La noi sunt circa 5.500 MW instalaţi în centrale pe cărbune, aproximativ 3.500 MW în termocentrale pe gaz, 1.400 MW la Cernavodă, 6.500 MW în hidrocentrale şi 5.000 MW în regenerabile.
În principiu, Hidroelectrica ar trebui să aibă cea mai mare producţie, urmată de centralele de cărbune, având în vedere că sunt cei mai mari producători interni. Nu se întâmplă tocmai aşa. Când bate vântul, eolienele ajung să producă aproximativ 30% din consumul de electricitate al ţării.
Ce se întâmplă când nu bate vântul şi e secetă? Cam ceea ce se întâmplă în prezent şi ce s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă: hidrocentralele nu mai produc decât foarte puţină energie, eolienele mai mult stau, iar Cernavodă se închide, pentru că nu e destulă apă de Dunăre şi apar probleme la răcirea reactoarelor. Dacă mai e şi iarnă, nici termocentralele pe gaze nu mai pot produce, pentru că nu sunt suficiente gaze naturale. Astfel, singurii care pot produce şi pe care se poate baza economia naţională rămân termocentralele pe cărbune. Practic, este vorba de siguranţa sistemului energetic naţional şi, în consecinţă, securitatea naţională a României.
Astăzi, termocentralele pe cărbune asigură aproape 30% din producţie, hidrocentralele – 25%, iar eolienele – 3,7%, restul fiind asigurat de către ceilalţi producători interni. Acum se vede cât de importante sunt termocentralele pe cărbune!
Dar ce face România pentru a-şi asigura livrările de energie electrică în condiţii limită? Absolut nimic! Nici măcar o strategie energetică naţională, adaptată condiţiilor actuale. Marii producători de energie pe bază de cărbune sunt unul în pragul falimentului (Complexul Energetic Hunedoara), iar celălalt „cu un picior în groapă” (Complexul Energetic Oltenia). Fără să mai punem „la socoteală” problemele sociale, având în vedere că în aceste complexuri lucrează aproximativ 25.000 de angajaţi!
Autorităţile trebuie să aibă o poziţie fermă, în cadrul Uniunii Europene, în perspectiva COP21! Iar opinia noastră este că nu se poate renunţa la cărbune. Mai ales că avem rezerve pentru câţiva zeci, dacă nu sute de ani!